|
|
|
|
Pe o ploaie aproape mocănească vizităm Nissa, înfloritoarea capitală a lui Mitridates I, regele Parţilor în sec 2 î.h. Timpul a şters cea mai mare parte din contribuţia mongolilor la evoluţia civilizaţiilor, însă în ruinele a ceea ce era cândva palatul regal tot mai putem vedea câteva coloane masive de cărămidă şi unele detalii de ornamente la baza zidurilor. Dealuri simetrice acoperă turnurile de odinioară ale cetăţii, ferind ruinele templelor zoroastre de ochii lumii. Artefactele descoperite la Nissa aveam să le vedem peste câteva ore la Muzeul Naţional din Ashgabat: monede, bijuterii, sculpturi în marmură, capiteluri, enorme pocale din fildeş sculptat încrustat cu argint, exemple de artă elenistică dintre cele mai rafinate vorbeau despre gloria unei civilizaţii apuse.
Civilizaţia prezentă îşi are şi ea locul în muzeu: în 2 ani de când e la putere, actualul preşedinte beneficiază deja de o secţiune dedicată la intrarea în muzeu. Înainte de a fi preşedinte, Gurbanguly Berdimuhamedow era ministrul sănătăţii, aşa că prioritatea în Ashgabat este construcţia unui sat olimpic. N-am îndrăznit să întreb pentru ce fel de olimpiadă, de vară sau de iarnă, sau dacă s-au gândit să candideze înainte să se apuce de lucru. Oricum, dacă preşedintele turkmen vrea ceva, restul e irelevant.
Pe drumul înapoi spre Ashgabat îl rugăm pe Tachmurat să ne ducă la sau măcar să ne arate Palatul Orfanilor, un alt proiect bizar de-al lui Niazov, unde copii orfani sunt răsfăţaţi şi educaţi în lux pentru a deveni înalţi funcţionari guvernamentali. Vorba aceea, orfanii n-au mamă, n-au tată, familia lor este partidul şi şeful acestuia. Tachmurat se face că nu aude, apoi nu înţelege, în cele din urmă îi pare rău că nu e timp iar afară plouă. Aşa că ne luăm revanşa şi odată ajunşi în bazar scăpăm de „codiţă” pentru 2 ore. De fapt, localnicii nu ridică locul la rangul de bazar, îi zic tolkuchka (talcioc, echivalentul rusesc), căci are loc pe un teren viran în afara oraşului, sâmbăta şi duminica pînă în prânz. Organizarea mărfurilor pe zone, hărmălaia, culorile şi mirosurile păstrează însă aerul unui bazar autentic, iar dacă adaugi în peisaj caprele şi cămilele, pieile, blănurile şi căciulile, covoarele şi hălcile de untură întărită, Asia Centrală este la ea acasă. Marmura albă a preşedinţilor turkmeni şi atmosfera umilitoare a centrului oraşului sunt departe, rupte din altă realitate.
Câteva ore mai târziu, mă cafegesc la barul din sala de aşteptare a aeroportului din Ashgabat. Observând setea de bere şi cognac a zecilor de indieni hinduşi şi Sikh din jurul nostru aflaţi în tranzit între Delhi şi Londra (trăiască Turkmenistan Airlines), Alex dezvoltă subiecte politically correct: ce s-ar întâmpla dacă preşedintele turkmen le-ar da drumul indienilor pe străzile Ashgabatului? Poate că geamantanu domnului acela ar fi plin cu marmură, s-ar găsi astfel un rost pentru toată marmura din oraş.
Un mic dejun copios cu plăcinţi, ochiuri şi nişte roşii delicioase ca în vremurile dinainte de hipermarketuri servit în gospodăria-model a familiei mixte ruso-turkmene unde dormisem peste noapte şi pornim la drum.
Ascuns într-o vale izolată din masivul Kopet Dag înspre frontiera iraniană, Nokhur este sat e munte destul de atipic pentru Turkmenistan nu numai din cauza reliefului (altul decăt deşertul): case mari şi gospodării înstărite, cirezi mari de vaci grase, solare îngrijite şi grădini cu legume, comunitate introvertită care îşi revendincă rădăcini de la Alexandru cel Mare şi în care căsătoriile au loc întotdeauna în interiorul comunităţii. Tradiţii păgâne pre-islamice sunt vizibile la tot pasul: într-o geografie relativ stearpă, copaci bătrâni de sute de ani devin loc de rugăciune şi pelerinaj, fosilele unor melci sunt obiecte sacre în faţa peşterii fostei zeiţe a fertilităţii, iar mormintele sunt ornamentate cu coarne de animale.
Chiar înainte de asfinţit ajungem la Ashgabat, capitala defunctului preşedinte Niazov, proletar, împărat şi zeu în acelaşi timp. Iar primul obiectiv este, nici nu se putea altfel, mausoleul funerar lui Niazov, replică stilizată la scară redusă a Domului Invalizilor. Pentru a vedea piatra funerară a lui Niazov, şi la Ashgabat trebuie să faci acelaşi gest pe care îl faci şi la Paris în faţa lui Napoleon – trebuie să te apleci. Însă la Ashgabat am surpriza să văd nu unul ci 5 morminte oficiale: alături de fostul preşedinte beneficiază de omagii populare eterne mama, tatăl şi cei 2 fraţi. Acest personaj excentric, din şef al partidului comunist turkmen în 1985 a devenit (firesc, de altfel) preşedinte al Turkmenistanului independent în 1991, însă a mers mult mai departe decât oricare din omologii săi din fostele republici sovietice, reuşind să ridice cultul personalităţii la rang de religie. Practic, niciun aspect al vieţii nu a scăpat de influenţa lui Niazov: în 1993 îşi schimbă numele în Turkmenbashi adică „părintele turkmenilor”, scrie o carte (Ruhnama) care devine materia principală în şcoală şi la fel de importantă ca Coranul în moschei, bate toate monedele şi bancnotele cu chipul lui, toate pieţele mai importante au statui aurite ale propriei persoane, schimbă numele lunilor anului şi o serie de cuvinte din alfabet. Cuvântul pâine este înlocuit cu prenumele mamei sale. După un model de gândire familiar nouă, un asemenea om mare are nevoie de o capitală pe măsură care să reflecte o epocă de marmură şi aur (sau viceversa). Întreg oraşul este sistematizat într-un fel care combină enormitatea cu inutilitatea şi opulenţa chicioasă. Megalomania lui Niazov este o adevărată mină de aur pentru pentru francezii cu ştaif - agăţat de trena lui Francois Mitterand în timpul unei vizite istorice la Ashgabat, Bouygoues devine constructorul de casă pentru toate fantasmagoriile personajului, inclusiv pentru monumentul simbol, Arcul Neutralităţii, replică stilizată şi iarăşi la scară a Turnului Eiffel, însă cu statuia de aur a lui Niazov în vârf, rotindu-se după soare. Mai vreţi ?
Ploaia din Balkanabat se subţia pe măsură ce înaintam spre sud. Avem noroc, căci este imposibil de ajuns la Dekhistan după ploaie.
Transervând un pustiu dezolant şi perfect plat, fără alte semne de viaţă decât urmele lăsate de maşini pe solul nisipos, încep să văd la orizont ceea ce par a fi lacuri. Sunt miraje, fata morgana pe care camera mea nu le prinde în zguduielile maşinii. Un punct începe să crească la orizont însă e nevoie să treacă ceva timp înainte să se contureze într-unul din minaretele Dekhistanului.
Un oraş pierdut pe drumul mătăsii, Dekhistan cunoscuse gloria în jurul anului 1000. Îşi aducea apa de la zeci de kilometri din munţii Kopet Dag la frontiera cu Iranul şi rivaliza cu alte mari oraşe ale vremii precum Merv sau Urgench. Azi, o turmă de cămile roade nişte tufişuri răsărite dintre cărămizile şi oalele sparte care acoperă pământul. Două minarete zvelte şi poarta de intrare într-o moschee sunt tot ce mai stă în picioare, iar ici şi colo se pot desluşi fundaţiile clădirilor. La o plimbare de cîteva minute prin jur culeg oale pe jumătate sparte, toarte de ulcele, teracote colorate şi cărămizi ornamentate. Fac ce făcuseră probabil şi alţii înaintea mea: aşez bucăţile cele mai mari la baza minaretelor şi păstrez câteva ca amintire.
La câţiva kilometri depărtare de ruinele oraşului vizităm cimitirul Dekhistanului, unde căteva mausolee vorbesc despre faima şi/sau bogăţia celor îngropaţi înăuntru acum 6-7 secole. Familiile continuă să-şi îngroape morţii aici şi în prezent, fără să uite să pregătească nişte ceşti cu ceai şi un ceainic pentru drumul în eternitate.
Aţi dejunat vreodată în vacanţă la 5 dimineaţa? Dacă pentru a vedea Konye – Urgench ar fi trebuit să sar într-un picior de 100 de ori la aceeaşi oră, probabil aş fi făcut-o fără să mârâi prea mult.
M-am trezit două ore mai târziu în faţa unei clădiri de poveste. Ajunsesem la Konye-Urgench, iar razele dimineţii scăldau într-o lumină ireală unul dintre cele mai frumoase mausolee pe care le văzusem în Asia Centrală: Tubareg Kanym îşi arăta vârsta cu eleganţă şi fără să sufere operaţii estetice. Prin comparaţie, liftingurile totale de care beneficiaseră monumentele de peste drum, din Samarkand, Bukhara sau Khiva fuseseră un pic cam ambiţioase.
Mausoleul nu era însă părăsit, căci zeci de porumbei îşi agăţaseră cuiburile printre cotloane şi firide. Prezenţa noatră nu părea să-i deranjeze: noi cu aparatele foto, ei cu pigulitul toaletei de dimineaţă. Interiorul cupolei este ca un calendar universal criptat: 12 arcade mari susţin 24 de arcade mai mici iar deasupra lor, la baza domului, 365 secţiuni de mozaic strălucitor constituie punctul de plecare pentru o boltă cerească plină de stele strălucitoare. Cupola sugerează o armonie perfectă.
Minaretul fără intrare al lui Gutlug Timur, vârfurile conice ale altor mausolee care marchează mormintele unor mari şahi, intrarea monumentală într-o medresă, sunt rămăşitele a ceea ce a fost multă vreme capitala Khorezmului, imperiu ce se întindea de la Baku la Kabul şi Herat şi din Kazahstanul de azi până în sudul Pakistanului. După ce a pierdut statutul de capitală în favoarea Samarkandului în 1210, Urgenchul şi-a găsit în cele din urmă sfârşitul în 1388 nu însă din mîna mongolilor sau a altor invadatori, ci în luptele intestine cu Samarkandul şi ambiţiosul promotor al acestuia, Timur Leng.
Câţiva km mai departe facem un scurt popas la mausoleele unor învăţaţi devenite în timp loc de rugăciune pentru localnici. Iar pentru că localnicii sunt majoritar Uzbeci într-o ţară care încearcă cu tot dinadinsul să-şi accentueze indiferenţa faţă de vecini, mausoleele rămân închise iar credincioşii se roagă în genunchi în faţa uşilor ferecate.
Prindem zborul de prânz spre Turkmenbashi, un port la Marea Caspică. Turkmenbashi înseamnă „Liderul Turkmenilor” (echivalentul local al lui Ataturk), iar oraşul a căpătat acest nume în cinstea preşedintelui Niazov, care „era astfel supranumit de popor încă din timul vieţii sale”. Din discuţiile cu petrolistul de lângă mine aflu că preţurile pentru cursele interne se scumpiseră de 10 ori din februarie (la fel ca şi benzina), astfel încât zborul de o oră costa acum 20 dolari. Călătorii oricum nu simţeau diferenţa, căci la 2 dolari nu se găseau bilete decât la bişniţari. Aflu că resursele imense de gaze ale Turkmenistanului sunt valoroase, dar nu chiar – „Căutăm în disperare petrol, însă oriunde săpăm dăm de gaze. Problema e că gazul nu poate fi depozitat în cantităţi mari, iar noi nu avem conductele noastre, aşa că îl vindem la frontieră, la preţuri de 4-5 ori mai mici”. Chiar dacă un sfert din gazul consumat în Europa e extras din Turkmenistan, speranţele de viitor se leagă mai puţin de Europa, căci „e dincolo de Rusia”. China însă construieşte conductă prin Afghanistan: Turkmenistanul va putea în sfârşit să vândă fără intermediari, iar afganii din nord vor primi gaz şi curent electric gratis pentru consumul propriu.
Gonim cu 140 km la oră pe lăngă munţii Balcani (rudele Balcanilor bulgari?) atfel că în mai puţin de 2 ore ajungem în Balkanabat, oraş de petrolişti într-o oază în mijocul pustiului. Mirosul de petrol se simte în numărul de maşini noi, în meniurile teraselor şi în confortul hotelului. Cel mai banal lucru posibil, comandarea meniului la o terasă, devine prilejul pentru o descoperire năucitoare. Fiind un mare amator de brânzeturi şi lactate, iar turkmenii plini de capre, îl rog pe Alex să-şi exerseze cunoştinţele de limbi negociind cât mai multă brânză în salată şi pe lângă. Cheese nu produce nicio reacţie, la fel sir, panir nici atât. „Aaa, brânză !”, se luminează chelneriţa dintr-odată ascultându-ne. Peste căteva zile aveam să cer smetana şi să primesc smântână. Categoric, dacii noştri fie au trecut prin zonă, fie obişnuiau să exporte brânză triburilor nomade din cămpia rusă.
(Aksaray Ding - Izmukshir – Ismamut Ata)
Deşertul e fără sfărşit iar şoseaua pustie, nu am văzut nicio maşină în ultimele 3-4 ore. Din când în când, o pasăre cu pene lungi în coadă traversează razant în depărtare, sau o barieră militară apare pe mijlocul drumului amintindu-ne că undeva, dincolo de orizont, e frontiera cu Uzbekistanul. Nu prind semnal şi nici n-am cum, căci e la fel de pustiu şi de partea cealaltă a graniţei. Trecând peste relaţiile cordiale tipice dintre vecini, mă întreb ce păzesc soldaţii ăştia toropiţi de soare în mijlocul pustiului. Traficul cu benzină, mi se răspunde. Deşi de la 11 februarie 2009 preţul benzinei în Turkmenistan a crecut de zece ori până la 15 USDcenţi/litru (da, cenţi !), contrabanda prin vecini trebuie să fie o afacere tare lucrativă. Si mai mult, rationalizarea consumului la 20 litri/lună/om n-are niciun efect, căci dacă toată lumea are cartele de benzină sunt însă foarte puţini cei care au maşini.
Ne apropiem de oaza Darvaza. În cimitirul de la marginea unui sat mergem să vedem un turn care aduce cu o mică clopotniţă. Turnul se cheamă Aksaray Ding, e integral restaurat (cu bani de la americani) şi are, evident, o legendă proprie plină de romantism. Conform legendei, turnul ar trebui să semene cu o şa de cal. Deh, nu m-am gândit vreodată că clopotniţele noastre seamănă cu şaua unui cal.
Continuăm mai departe la ruinele medievale de la Izmukshir. Măreţia de odinioară este vizibilă în movilele enorme şi zidurile înalte şi groase care înconjoară un teren mare cât a unui aeroport. Odată cocoţat pe vârful zidurilor, priveliştile mă îndeamnă la visare: locul nu a fost explorat niciodată de altcineva decât cei câţiva turişti care ajung aici, aşa că cioburi de oale sparte şi oase sfărâmate şi albite de vreme sunt vizibile pretutindeni. Nu e nimic care se arate în ce timp mă aflu, aşa că dacă aş mai rămâne câteva ore prin preajmă poate apare o caravană de după albia secată care şerpuieşte la marginea zidurilor. Trebuie să plecăm, aşa că gata cu visarea.
Odată ajunşi în Dashogus şi cazaţi, lăsăm să se înţeleagă câ s-a terminat programul de tur pe ziua respectivă şi ne evaporăm imediat pe străzi, fără „codiţe” după noi. De fapt, plănuiam să ajungem la Ismamut Ata, un loc de pelerinaj la căţiva zeci de kilometri de oraş. Tocmim o maşină din autogară, iar promisiunea celor 10 dolari înaripează şoferul de ocazie.
Ismamut Ata este ca o bijuterie uitată, patinată de vreme şi cu pietrele căzute, dar care tocmai de accea emană un farmec aparte. În lumina asfinţitului Mullahul ne deschide porţile delicat sculptate şi ne conduce printre cămăruţele de rugăciune părăsite, răspândite în jurul curţii interioare. Recunosc imediat arhitectura din Khiva - coloane masive din lemn cu reliefuri florale graţios cioplite susţin de cîteva sute de ani tavanul moscheii de vară. Nişte trepte abrupte ne conduc pe cupola moscheii de iarnă, unde coarnele de animale aduse de pelerini de-a lungul timpului stau mărturie includerii tradiţiilor păgâne în rugăciunile islamice ale nomazilor. În cimitirul din spatele medresei, un coridor cu bolţi şi cupole protejează intrarea în locul sacru, despre care se crede că ar fi mormântul unuia dintre discipolii lui Mohamed, sosiţi în Asia Centrală sa-i convertească pe localnici chiar înainte de invazia armatelor arabe. Doi arheologi ruşi la de Tashkent iar măsurători şi notiţe sub privirile unui moşulică uscat din partea locului, iar o mână de săteni lucrează la consolidarea fundaţiilor.
Aflând că venim din România, mullahul ne întreabă dacă vorbim moldoveneşte. Nu mică ne-a fost surpriza când o femeie în vărstă, uscată de timp şi de muncă, ne zice un timid „Bine aţi venit !”. în acel loc, părea o întâlnire imposibilă desprinsă din emisiunile TV pentru coafeze, însă totuşi. Deşi „plecase” de acasă de foarte mulţi ani, continua să vorbească foarte bine limba, căci „suntem mulţi în satele de aici”. Pe măsură ce vorbeam, emoţiile ei mi se transmiseră rapid, aşa că i-am luat mâna între mâinile mele şi un moment am tăcut amândoi. A trecut repede la lucruri mărunte care să ţină emoţiile departe: Haideţi înauntru la un ceai, staţi peste noapte, imediat tăiem şi-o capră. Un lucru pe care l-a zis la un moment dat mi-a confirmat bănuielile nezise: Când s-or deschide drumurile, poate atunci.
(Turkmenabat - Dayahatin - Gazachack) Pe o ploaie măruntă şi rece de primăvară oprim în faţa unei garnizoane militare, căci trebuia să obţinem permisiunea să intrăm într-o zonă militarizată de frontieră ca să ajungem unde insistasem: Dayahatin, ruinele unui caravanserai otoman necunoscut pentru google, însă descoperit de Alex pe un site turcesc.
De fapt, Dayahatin pare un caravanserai fortificat pe malul Amu Daryei : un rând de ziduri exterioare încă mai înconjoară un perimetru apreciabil oferind refugiu păstorilor şi turmelor lor, dar şi cîteva morminte. Înăuntru, zidurile masive de 5-6 metri ale caravanseraiului părăsit stau mărturie unor vremuri bogate şi tulburi: cărămizile sunt zidite în felurite modele geometrice rafinate iar pietrele unghiulare susţin arcuri şi cupole elegante.
Deschide-ţi telefonul că ar trebui prinzi semnal din Uzbekistan, de partea cealaltă a Amu Daryei. Şi într-adevăr, cîteva minute mai târziu, tehnologia a fentat încă odată armata şi în zona militarizată turkmenă au început să curgă SMSurile de Paşti.
Plouase suficient de mult ca să renunţăm la dormitul în cort - ar fi însemnat o mocirleală generalizată care fără vin, fără lemne uscate şi fără stele pe cer nu părea prea apetisantă. Aşa am ajuns să înnoptăm în Gazachak – localitate cu statut de « oraş » construită pentru muncitorii unei uzine de exploatare a zăcămintelor de gaz.
Locuinţele pentru muncitorii din fabrică erau tipicele cutii de chibrite de 4 etaje, împărţite în garsoniere cu baie şi bucătărie la capătul palierului, apa caldă şi căldura nu intrau în limbajul comun nici la hotel iar iluminatul public înseamnă 2-3 becuri pe strada principală, în plus pe lângă baia de lumină dinspre sediul îmbrăcat în marmură albă al Nafto Gaz (aparţine de faimosul Gaz Prom). Peisajul dezolant avea o alură post-apocaliptică : spaţiile dintre blocuri fuseseră parcelate şi îngrădite cu fiare vechi şi caroserii de maşini pentru a fi tranformate în bucătării, garaje, staule pentru animale sau grădiniţe de zarzavaturi.
Seara târziu, piaţa ascunsă printre blocuri afişa tarabe părăsite şi cotloane întunecheate. Numai cîteva vînzătoare de seminţe şi pungi de plastic cu vedete rock mai rămăseseră la bârfă la lumina lumânării. În faţa unei rulote ruginite, 2 femei curăţau de zor legume şi tocau carne, ingredientele pentru gogoşile (samosa) şi găluştile (mantu) pe care le pregăteau pentru a doua zi. Printre zâmbete şi incercari de comunicare pe silabe ruso-turce, ne-am umplut cu samosa şi mantu şi am băut ceai după ceai ca să nu se umfle gogoşile în stomac. Am intins o bancnotă de 5 manaţi noi (echivalentul a 1,5 dolari) şi am primit înapoi un zâmbet şi un pumn de bancnote în manaţi vechi.
Recenta denominare 5000 la 1 şi limbajul comun, în care preţurile erau spuse în bani vechi fără să se mai pronunţe miile, făcea tranzacţiile destul de obscure : de obicei vânzătorul îmi alegea bancnotele din mâna iar dacă era şi rest, mă mulţumeam cu cât primeam.
(Gonur - Turkmenabat) E 7 dimineaţa şi Mişa şoferul e grăbit, îşi negociază cu viteză drumul printre camioane, maşini, turme de animale şi gropi în asfalt. Tachmurat perorează cu vervă pe un subiect pe care nu mă strădui să-l înţeleg, aşa că mai zic cîte un « Ahaa ! » când îi aud o inflexiune în voce sau când se opreşte să-şi tragă răsuflarea. La un moment dat virăm stânga şi ieşim de pe asfalt în plin deşert, aşa că speram la o pauză de ţigară sau toaletă. Nici vorbă, mai avem 60 km de hârtoape. Mişa conduce un Land Rover, tracţiune 4 x 4, însă maşina saltă ca un hopa mitică, derapează, se opinteşte în gropi şi băltoace, bancheta din spate sare cu tot cu noi, iar noi ne bâţâim în toate direcţiile în acelaşi timp. La un moment dat, ne pică fisa - Mişa merge cu schimbătorul automat de viteze şi nu foloseşte tracţiunea 4×4. Noroc că n-am mâncat totul din farfurie la micul dejun.
În sfârşit ajungem la Gonur Depe. În mijlocul pustiului, un arheolog rus sapă de 38 de ani în căutarea vestigiilor primei capitale a Margianei. După Egipt, Mesopotamia, China şi India, Margiana ar fi « a 5-a mare civilizaţie a antichităţii », locul de naştere al primei religii monoteiste a lumii - zoroastrianismul, în mileniul 3 î.h. Fundaţiile din cărămizi de lut amestecat cu chirpici lasă să se vadă restaurări recente şi vase mari de lut îngropate în podele (frigiderele epocii). Cascade pentru filtrarea apei din râu şi canalizaţie subterană ingenioasă, conducte făcute din obiecte de lut în formă de trunchiuri de con aşezate cap la cap. Lipsesc însă urmele aşa-numitelor « turnuri ale tăcerii ». E într-adevăr un sit uimitor, chiar şi pentru un nepriceput ca mine.
Continuăm mai departe. Câteva ore pe o şosea în stare relativ bună şi neinteresantă şi ajungem în Turkmenabat unde suntem cazaţi la un monument de hidoşenie chicioasă a la Niazov – Hotel Jeyhun. Împăratul e şocant de gol : clădirea este situată într-un fel de « centru civic » aseptic, lîngă « palatul congreselor » şi o mare clădire administrativă (probabil fostul sediu al PCUS), e placată cu marmură albă la exterior în toate locurile vizibile şi garnisită cu balustrade şi rame de geam aurii, are intrare monumentală de mare pompă, însă… liftul nu merge, restaurantul şi barul nu există, la baie uşa e mai lată decât tocul iar în pat pătura nu are plic. Afară sunt 25 grade însă caloriferul din cameră duduie iar uşa de la balcon nu se închide. Prima remarcă care îmi stă pe limbă este că zoroastrienii construiau în urmă cu cîteva milenii cu mai mult simţ practic şi estetic decât homo islamo-soviecticus. Oricum, recunoaştem amândoi că e răsfăţ comparativ cu standarul de cazare cu care ne obişnuisem în călătoriile precedente.
Formele umane de viaţă le descoperim departe de faţada extraterestră a «centrului civic», într-un parc – un bâlci familiar cu comédii, hidrobiciclete, maşinuţe de tamponat, roată, vată pe băţ, muzică tare, cumetre prăjind kebapi şi şaşlâci printre palmieri de plastic cu beculeţe colorate.
(Anau - Abivert - Merv) E Sâmbăta Mare şi în loc să postesc la Marea Neagră, înfulec cu poftă dintr-un peşte proaspăt (sturion, nisetru?) pe marginea unui durm prăfuit din Deşertul Negru. Da, în deşertul Kara Kum există peşte de apă dulce, mulţumită apetitului comuniştilor pentru construcţia de canale (sic !) şi a dezinteresului post-sovietic faţă de administrarea acestora: scurgerile au format lacuri şi bazine de-a lungul canalului, iar peştii n-au intârziat să apară, sfidând însăşi definiţia deşertului. Tachmurad, ghidul turkmen care urmează să ne însoţească peste tot mai bine de-o săptămână, povesteşte despre ce vizitarăm de dimineaţă: sfinţii musulmani anonimi îngropaţi la moscheea Anau de lângă Ashgabat, obiceiurile şi rugăciunile credincioşilor, neamurile şi dinastiile cu rezonanţe exotice care au condus Abivertul de-a lungul timpului - tachirizi, safarizi, samanizi, etc….. Precizia unor detalii privind situaţii, fapte şi vorbe de acum peste 1000 de ani mă duce cu gândul la poveştile pescăreşti, menite în cazul de faţă să exagereze prestigiul locului şi cunoştinţele povestitorului, mare amator de istorie. Totuşi, un lucru e clar pentru toţi - specialitatea preferată a mongolilor era să radă oraşele de pe faţa pământului. Despre ruinele Abivertului, pe care tocmai le văzurăm înconjurate de buruieni şi maci sălbatici, nu se ştiau de fapt prea multe, aşa că eram curioşi să vedem ruinele Mervului. Fondat de Alexandru cel Mare, devenit perlă cosmopolită a Drumului Mătăsii şi capitală a Khorasamului, în care budişti, zoroastrieni şi creştini nestorieni, evrei şi mulsumani se închinau fiecare cum ştia şi în acelaşi timp şi zeului comerţ, Mervul (Alexandria Margianei) nu a supravieţuit mai departe de 1800. Din gloria, ştiinţele şi tragediile sale au mai rămas 100 km pătraţi de movile neexcavate, ruine de fortificaţii, temple, palate şi câteva mausolee restaurate. Cămile pasc la poalele zidurilor iar copiii din satul învecinat se joacă de-a hoţii şi vardiştii la umbra ruinelor UNESCO. in constructie in constructie |
|
|
Copyright © 2010 Creanga pe coclauri - All Rights Reserved 125 queries. 5.366 seconds. |
|
