|
|
|
|
Că facturile sunt frustrant de mari, am văzut-o cu toţii. La fel şi că în afara UE nu vor scădea probabil niciodată, nici picate cu ceară sau nici dacă dăm acatiste la fiecare zi cu harţ din calendar. Că distanţa n-are nicio legătură cu preţu, iarăşi o ştim, doar Moldova e Zona 2, Serbia e Zona 4 şi Guyana Franceza Zona 1 ! Şi că mai bine investim într-o cartelă locală, băştinaşă, pentru apelurile pe care le avem de dat din vacanţă. Totuşi, dacă mai vrei să păstrezi cât de cât legătura cu cei de acasă, e frustrant să nu ai roaming. Mai ales în locuri despre care ai putea fi convins că există, astfel încât nu te mai oboseşti să verifici înainte de plecare. Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu fără roaming, în modul cel mai ciudat: aveam semnal în Iranul islamic dar nu în Turkmenistanul laic; a funcţionat în D.R.Congo chiar dacă nu aveau şosele, apă sau curent electric, dar a lipsit în Rwanda care de câţiva ani reintrase pe circuitul turistic de “high end”. Este inexistent în Nepal, iar roamingul din Bangladesh, well, pe factură a apărut roaming Sri Lanka! Iar cum acasă avem mai multe cartele prin buzunare, ca nişte îmbuibaţi ce suntem, m-am gândit că e util să stiu care cartelă s-o iau cu mine în vacanţă. Astfel a apărut ideea acestei pagini, fără legătură prea mare cu restul siteului, alta decât “sfaturi” la rubrica “utile”. Informaţiile le-am preluat de pe siturile operatorilor, şi surpriza a fost de proporţii, vedeţi mai jos. Am făcut şi nişte hărţi de roaming, pentru că informaţia pe situri pare puţin prietenoasă. În Asia, nu poţi face roaming din nicio reţea în Bhutan (poate e mai bine aşa, fără telefon aminteşte mai bine de Sangri La, oricum nu poţi sta mult din cauza costurilor prohibitive), Burma/Myanmar (nu e clar de ce, alte SIMuri europene merg fără probleme) şi Coreea de Nord (paranoia & securitate). Tot în Asia, nu poţi face roaming în anumite ţări: În America Centrală, nu poţi face roaming În America de Sud, mai bine pleacă cu SIMul Digi, căci cu ceilalte nu poţi face roaming peste tot: În Orientul Mijlociu, toate SIMurile româneşti merg în toate ţările cu o excepţie notabilă şi oarecum revoltătoare: cartela Orange nu merge în Iran. Ia-ţi cartela Digi în Africa de departe şi lasă-le pe celelalte acasă, altfel ai o sumedenie de surprize: În Oceania, situaţia e împărţită Roaming de la RCS RDS Roaming de la COSMOTE Roaming de la ORANGE Roaming de la VODAFONE - Bonjour Iată adaptarea în franceză a faimosului salut dogon pentru toubabi, adică albi. Am întâlnit-o la tot pasul şi am repetat ritualul de zeci de ori pe zi, în fapt ori de câte ori ne-am intersectat cu un dogon pe uliţele satelor, printre pietrele de la marginea falezei sau pe drumurile dintre sate. Răspundeam cu oui dacă întrebările curgeau în franceză, sau cu un mecanic sewo dacă veneau în dogonă. După câteva zile, dezvoltasem un reflex aproape condiţionat, începusem să asociez ritualul salutului chiar şi cu o simplă întrebare precum “aveţi apă?”, spre deliciul vânzătorului. Între ei, dogonii se salută ori de câte ori se întâlnesc, chiar şi în mai multe reprize pe parcursul zilei dacă este cazul. Regula este ca cel care intră într-un sat sau într-o gospodărie începe să răspundă invariabil cu “bine” la întrebările celuilalt pe teme de “cum îţi merge”, “cum stai cu sănătatea” şi “cum e familia”. Apoi rolurile se inversează, şi cel întrebat întoarce întrebările şi primeşte invariabil aceleaşi răspunsuri. Ce mi s-a părut interesant este că dogonii nu fac rabat de la ritualul salutului nici atunci când trec din mers unul pe lângă altul: salutul începe mai entuziast şi de la o oarecare distanţă, continuă cu ciclul întrebare - răspuns când cei doi se petrec unul pe lângă altul fără să se oprească şi se prelungeste preţ de câţiva paşi după, cu cuvinte tot mai mormăite şi mai cu jumătate de gură, până cănd distanţa e prea mare ca să mai auzi ceva. La o primă vedere am crezut că un salut atât de lung este expresia unei cordialităţi sau familiarităţi considerabile, însă nu pare a fi aşa: deşi toţi se salută în acelaşi ritual, nu se opresc şi nu îşi strâng mâna decât cei care se cunosc între ei. Speculând pe temă, aş putea spune că ritualul salutului este cel care dă ritmul molcom al paşilor. Revenind la salutul dogon pentru toubabi, mi-e este totuşi greu să-mi imaginez de ce tocmai “bien dormi?” este una din întrebările alese să substituie Ou manawe sewe (cum ţi-e familia?) şi de ce nu, de exemplu, “bien mangé?” sau “bien soulagé?”. Suprafaţa inundabilă cuprinsă între Djenne şi Timbuktu la marginea Sahelului formează o vastă deltă interioară de canale, curenţi, mlaştini şi lacuri - efectul combinat al unui pământ extrem de plat şi al unei pante aproape inexistente a Râului Râurilor, numele în berberă al Nigerului. Viaţa în deltă este în mare parte dependentă de ploile din iulie şi până în septembrie din bazinul Nigerului şi afluenţilor săi. Apele mari ajung în deltă pe la jumătatea lui octombrie şi atunci încep să inunde zonele mai joase. Delta ajunge la aproape 20.000 kmp, de la mai puţin de 4.000 kmp în vară. Deja la câţiva kilometri de Djenne, hinterlandul deltei desi uşor de parcurs, este relativ necunoscut şi putin vizitat. În funcţie de nivelul apelor şi de destinaţie, explorarea se face cu-o pirogă cu motor sau fără, cu căruţa sau cu bicicleta. Maşini nu există. După o experienţă relativ ratată cu bicicleta din cauza unei pene la roata din faţă, la amiază şi la vreo 15 km de Djennne, ne-am hotărât să schimbăm bicicletele pe pirogă: dacă se scufundă barca, cel puţin în apă o să fie răcoare! Aşa am ajuns pe-o pirogă nemotorizată într-o excursie de două zile pe Bani, afluentul principal al Nigerului. Un băiat dintr-un sat de lângă Djenne făcea piroga să înainteze împingând cât era ziua de lungă c-un băţ lung în malul de pe fundul apei. Tot el gătea mancarea şi spăla vasele. Celălalt malian era de etnie fulani, ştia ceva franceză şi servea pe post de ghid. Mlaştinile şi pădurile inundate de accacia din delta Nigerului (în special pădurile Akkagoun şi Dentaka) sunt locul de iernat pentru milioane de păsări migratoare din Europa şi Siberia. Cu tote acestea, independenţa din anii ‘60 şi inţiativele socialiste ale primelor decenii postcoloniale au însemnat şi defrişarea multor păduri inundabile şi asanarea mlaştinilor pentru a face loc cultivării orezului şi bumbacului, în dauna marilor migraţii. Aşa că deşi nu am dat peste stoluri masive de păsări migratoare, stufărişul de pe malurile apei era plin de cormorani africani, egrete, stârci de cireadă (Bubulcus ibis), stârci de noapte (Nycticorax nycticorax) şi cred c-am văzut şi niste păsări gât de şarpe (Anhinga rufa). Sate şi asezări mici şi pitoreşti ale mai multor triburi sunt împrăştiate în toată delta. Ridicate pe nişte movile de pământ, cu casele din chirpici la adăpostul cocotierilor înalţi, satele din delta Nigerului ascund nişte moschei tare cochete: de mici dimensiuni, zugrăvite cu lut uscat peste structura de lemn şi zidurile din chirpici, acoperite de ţuguie de lut precum castelele de nisip şi ornamentate cu ouă de struţ în vârfuri, probabil semn al fecundităţii. Populaţiile diferite care trăiesc în delta Nigerului s-au specializat în timp şi se completează unii pe alţii: Fulani (sau Peul) sunt păstori, Bozo sunt pescari iar Bambara agricultori. Nu numai că fac schimb de produse, dar au dezvoltat şi un sistem de “alternanţă” destul de interesant: în sezonul ploios, pădurile inundabile sunt ocupate de Bozo, iar în sezonul uscat de Fulani. În alunecarea noastră înceată pe Bani, am oprit în Nyala, sat aparţinând etniei Fulani, apoi am făcut un popas pentru prânz la Jombougou, un cătun ascuns după un pâlc de copaci, locuit de Bozo, locuitorii originari ai deltei. Am trecut şi prin Soumatouogou, sat ale etniei Bambara, cultivatori de mei şi orez. Am urmărit apusul şi am dormit sub stele pe malul apei la Koakourou - sat mixt, de fapt un centru de tranzit şi comercial al unei întregi regiuni. Seara următoare în Djenne eram în continuare cu gândul la Kouakourou, întrebându-mă dacă erau fericiţi, sau mai bine zis de ce mulţumirea este legată de goana după obiecte. Văzând mulţimea din faţa chioşcului de bilete, proaspătul nostru amic şi atotştiutor ghid prin Sogoninko, autogara principală din Bamako, ne trage după el printr-o intrare laterală din care nimerim chiar în spatele vânzătorului de bilete. Un pas bun, fentasem coada, iar priveliştea mâinilor întinse de dincolo de zăbrelele ghişeului, care se agitau încercând să plaseze cât mai sub nasul vănzătorului nişte bancnote motolite, îmi amintea de vremurile când biletele la circ în Constanţa se obţineau cam la fel. Discuţia aprinsă în limba Bambara care începu între amicul nostru şi vânzătorul de bilete m-a adus repede în prezent căci cu siguranţă era vorba şi despre noi şi pretenţia noastra de a ajunge în Djenne în aceaşi zi. Solemnitatea momentului ne trăsese nişte priviri grave, însă nu dură mult: în câteva clipe ne văzurăm instalaţi în prima bancă din sala de aşteptare, sub un televizor din care se auzeau bufniturile înfundate ale unei lupte de arte marţiale, cu bagajele la picioare şi biletele în mână. Verificasem restul primit, biletele, preţul biletului în ghid, toate erau în regulă. Mai puţin clar era care era autobuzul nostru şi cam la ce oră trebuia să plece, însă judecând după viteza cu care se mişcă chestiile atunci când se mişcă, şi după faptul că fiind singurele feţe palide în toată zona săream în ochii tuturor, apucasem să ne felicităm de reuşita dimineţii. Între timp, la televizor karatele lui Bruce Lee învinseseră pe rănd pe ceilalţi bătăuşi, iar după ce van Damme zdrobi toţi oamenii răi şi îşi regăsi iubita, acordurile maliene începură să răsune pe o scenă de concert. Iar cum plecarea autobuzului nostru era fie amânată cu încă o oră, fie “tout de suite” sau “pas encore”, explorarea vecinătăţilor ţinea plictiseala în loc: espresso-ul a la maliene răsfiert într-o conservă fără capac şi fratele din Cote d’Ivoire, recent descoperit, care încercă să ne convingă fie să plasăm banii unchiului în Europa, fie să-i vindem arme pentru ceilalţi fraţi de acasă, căci Gbagbo se agaţă încă de putere în Abidjan. La prânz, adică după mai bine de 6 ore, se făcu timpul potrivit şi autobuzul se puse în sfârşit în mişcare. Burdusit de pasageri contorsionaţi înăuntru, cu vreo 50 de saci de ceapă, 2 motociclete, o cuşcă cu găini şi vreo 2 capre legate pe acoperis, scârţâia din toate încheieturile şi se înclina periculos la orice schimbare de direcţie. Chiar dacă plafonul se lăsase pe mijloc iar barele de susţinere se îndoiseră mult în laterale, scheletul rezista şi înainta dintr-o bucată. Spre est, cu multe opriri, fără a reuşi să depăşească nimic dar totuşi pe o şosea din ce în ce mai pustie şi, pe măsură ce ne depărtam de malurile Nigerului, într-un peisaj tot mai sterp. În drumul aproape chinut al acestui autobuz am gustat o bucăţică de Africa la ea acasa, trecut şi viitor savurat în prezent. Fie şi numai datorită ţâncilor care la primele semne de nervozitate erau lăsaţi să se uşureze pe podea, spre disperarea prietenului meu (al cărui rucsac absorbise pe nesimţite şi cu succes de la 3-4 copii). Deşi în mod normal călătoria dura 8 ore pentru aproape 500 km, harta ne arată că la căderea serii nu ajunsesem nici măcar la jumătate. Aşa că era aproape de miezul nopţii când autobuzul opri fiindcă era rândul nostru să coborâm, într-o intersecţie la 50 km de Djenne. În bezna de afară nu se zăreau decat câteva lumânări, de fapt marcau gheretele de la marginea drumului şi în care după ultimul autobuz vânzătorii se pregăteau să se culce. Cu un gest firesc şi fără cuvinte, cineva ne-a invitat într-una din gherete şi ne-a făcut loc sa ne întindem sacii de dormit pe pământ, lângă rogojina lui. Aşa am intrat în 2011 – firesc, pe nesimţite, în timpul unui somn adănc după un an dur, cel puţin pentru mine. Deşi tocmai intrasem înr-un an nou, în realitate păşeam înapoi în timp: odată cu zorii zilei descopeream trezirea la viaţă a vechiului centru de comerţ transsaharian şi locul unei faimoase moschei de nămol cunoscută din filmele de aventuri prin deşert. O insulă în mijlocul unei zone lacustre din delta interioară a Nigerului şi aproape o oază în afara lumii dezlănţuite, Djenne ne-a făcut imediat cu ochiul: străduţe înguste şi întortocheate cu atmosfera patriarhală, piaţa şi marea moschee sudaneză din nămol uscat consolidată cu bârne de lemn, casele în ale căror ţuguie se poate citi numărul de copii al familiilor de odinioară. Activităţi zilnice ancestrale continuau să dea ton vieţii, de la cântecele muezinului la plimbările bărbaţilor după slujba de seară la şirurile de femei care la asfinţit spălau vasele şi rufele în apele din jurul oraşului. Djenne respira pentru el însuşi iar noi prinsesem aripi imedat. Totul în jur era atât de autentic încât mi se părea firesc să-i salut politicos pe toţi bătrânii pe care-i întâlneam pe străzi. Unul dintre aceştia, înalt, gras şi cu o expresie foarte tonică a feţei, ne-a reţinut câteva clipe în timp ce-şi amintea de Sofia, Bucureşti, Ruse şi Giurgiu, mititei şi mulţumesc. Altul, mut din nastere, ne trăgea să ne arate ceva numai de el ştiut, pe care l-am identificat abia ulterior ca fiind altarul unui mare învăţat local. Nu aveti viza? Dati-mi pasapoartele, 50 euro pentru amandoi si m-asteptati aici, zise pe un ton care nu dadea drept de apel o doamna in uniforma si cu bereta intr-o parte. De fapt, cred ca daca paream mai putin dezorientati, ne-am fi putut strecura fara nicio intrebare, atat de relaxata era atmosfera din micul salon de sosiri internationale al aeroportului din Bamako. Am fi pus mana pe bagajele care soseau la cativa metri in fata noastra s-am fi tropait in Mali, cu zambetul pe fata si fara intrebari. Insa dincolo de faptul ca suntem oameni cinstiti, planuiam sa iesim din Mali prin acelasi loc, asa ca aveam nevoie de urme in pasapoarte.
La ora 3 dimineata, “cea mai africana capitala africana”, Bamako, parea foarte prietenoasa si usor de negociat, de la viza la bisnitari relativ timizi la taxiuri, franci, cazare si apa, totul intr-o ora. In plus, in curtea locuintei in care ne-am cazat in cartierul Badalabougou, caldura placuta si aerul umed al noptii pe malurile Nigerului, fosnetul copacilor exotici si parfumul puternic al florilor, acompaniate de cloncanitul straniu al insectelor de noapte, toate erau semnele unui bun inceput.
Atmosfera diurna se prezenta insa altfel, si nu numai datorita culorilor. Zgomotul, poluarea, inghesuiala si mizeria dadeau tonul si deveneau tot mai puternice pe masura ce ne apropiam de centru, pentru a atinge cote cu adevarat paroxistice in jurul catedralei catolice de factura neogotica si al marii moschei cu arhitectura saudita, probabil cadou al imparatilor petrolului. Parca in ciuda acestor mari cladiri, viata in Bamako fusese cucerita de chinezi: munti de marfuri chinezesti de toate felurile, in general plastice si textile, alimentau un balci supraaglomerat in aer liber, ocupand strazile, trotuarele, gardurile si intrarile, zidurile si ferestrele, in general orice urma de spatiu fiind exploatata la maxim. In cacofonia de obiecte, culori si gaze de esapament, negocierea unei directii de mers proprii era practic imposibila. Multimea dadea directia si viteza miscarii. Experienta altor mari bazaruri africane sau din subcontinentul indian nu este suficienta in Bamako. Apetitul comerciantilor chinezi pentru piete de desfacere, in care sa vanda orice oricui oricat oriunde se intalneste cu foamea sau disperarea de a castiga ceva bani, din orice si oricum. Presiunea creata de acest comert exacerbat desfigureaza fata Bamakoului si alimenteaza iluziile multor tineri sarmani. Poate ca scena cel mai des intalnita in intreg orasul, la orice ora si in orice colt, sunt grupurile de tineri care se invart aiurea cu pancarte pe care expun toti aceeasi marfa: ceasuri, ochelari de soare si cartele Orange. Cel putin in 2011, comertul salbatic nu iesise in afara capitalei.
Desigur, Bamako nu este numai acest bazar monstruos, este si un mare parc foarte frumos si exceptional ingrijit, mostenire a trecutului colonial, mancare delicioasa la colt de strada in cartiere mai relaxate, simtul umorului, muzica & ritmuri. Tot in Bamako am confundat pentru prima oara o pasare cu un robinet stricat. In fapt, cantecul pasarii suna exact ca o picatura de apa pe un acoperis de tabla.
Pe o ploaie aproape mocănească vizităm Nissa, înfloritoarea capitală a lui Mitridates I, regele Parţilor în sec 2 î.h. Timpul a şters cea mai mare parte din contribuţia mongolilor la evoluţia civilizaţiilor, însă în ruinele a ceea ce era cândva palatul regal tot mai putem vedea câteva coloane masive de cărămidă şi unele detalii de ornamente la baza zidurilor. Dealuri simetrice acoperă turnurile de odinioară ale cetăţii, ferind ruinele templelor zoroastre de ochii lumii. Artefactele descoperite la Nissa aveam să le vedem peste câteva ore la Muzeul Naţional din Ashgabat: monede, bijuterii, sculpturi în marmură, capiteluri, enorme pocale din fildeş sculptat încrustat cu argint, exemple de artă elenistică dintre cele mai rafinate vorbeau despre gloria unei civilizaţii apuse.
Civilizaţia prezentă îşi are şi ea locul în muzeu: în 2 ani de când e la putere, actualul preşedinte beneficiază deja de o secţiune dedicată la intrarea în muzeu. Înainte de a fi preşedinte, Gurbanguly Berdimuhamedow era ministrul sănătăţii, aşa că prioritatea în Ashgabat este construcţia unui sat olimpic. N-am îndrăznit să întreb pentru ce fel de olimpiadă, de vară sau de iarnă, sau dacă s-au gândit să candideze înainte să se apuce de lucru. Oricum, dacă preşedintele turkmen vrea ceva, restul e irelevant.
Pe drumul înapoi spre Ashgabat îl rugăm pe Tachmurat să ne ducă la sau măcar să ne arate Palatul Orfanilor, un alt proiect bizar de-al lui Niazov, unde copii orfani sunt răsfăţaţi şi educaţi în lux pentru a deveni înalţi funcţionari guvernamentali. Vorba aceea, orfanii n-au mamă, n-au tată, familia lor este partidul şi şeful acestuia. Tachmurat se face că nu aude, apoi nu înţelege, în cele din urmă îi pare rău că nu e timp iar afară plouă. Aşa că ne luăm revanşa şi odată ajunşi în bazar scăpăm de „codiţă” pentru 2 ore. De fapt, localnicii nu ridică locul la rangul de bazar, îi zic tolkuchka (talcioc, echivalentul rusesc), căci are loc pe un teren viran în afara oraşului, sâmbăta şi duminica pînă în prânz. Organizarea mărfurilor pe zone, hărmălaia, culorile şi mirosurile păstrează însă aerul unui bazar autentic, iar dacă adaugi în peisaj caprele şi cămilele, pieile, blănurile şi căciulile, covoarele şi hălcile de untură întărită, Asia Centrală este la ea acasă. Marmura albă a preşedinţilor turkmeni şi atmosfera umilitoare a centrului oraşului sunt departe, rupte din altă realitate.
Câteva ore mai târziu, mă cafegesc la barul din sala de aşteptare a aeroportului din Ashgabat. Observând setea de bere şi cognac a zecilor de indieni hinduşi şi Sikh din jurul nostru aflaţi în tranzit între Delhi şi Londra (trăiască Turkmenistan Airlines), Alex dezvoltă subiecte politically correct: ce s-ar întâmpla dacă preşedintele turkmen le-ar da drumul indienilor pe străzile Ashgabatului? Poate că geamantanu domnului acela ar fi plin cu marmură, s-ar găsi astfel un rost pentru toată marmura din oraş.
Un mic dejun copios cu plăcinţi, ochiuri şi nişte roşii delicioase ca în vremurile dinainte de hipermarketuri servit în gospodăria-model a familiei mixte ruso-turkmene unde dormisem peste noapte şi pornim la drum.
Ascuns într-o vale izolată din masivul Kopet Dag înspre frontiera iraniană, Nokhur este sat e munte destul de atipic pentru Turkmenistan nu numai din cauza reliefului (altul decăt deşertul): case mari şi gospodării înstărite, cirezi mari de vaci grase, solare îngrijite şi grădini cu legume, comunitate introvertită care îşi revendincă rădăcini de la Alexandru cel Mare şi în care căsătoriile au loc întotdeauna în interiorul comunităţii. Tradiţii păgâne pre-islamice sunt vizibile la tot pasul: într-o geografie relativ stearpă, copaci bătrâni de sute de ani devin loc de rugăciune şi pelerinaj, fosilele unor melci sunt obiecte sacre în faţa peşterii fostei zeiţe a fertilităţii, iar mormintele sunt ornamentate cu coarne de animale.
Chiar înainte de asfinţit ajungem la Ashgabat, capitala defunctului preşedinte Niazov, proletar, împărat şi zeu în acelaşi timp. Iar primul obiectiv este, nici nu se putea altfel, mausoleul funerar lui Niazov, replică stilizată la scară redusă a Domului Invalizilor. Pentru a vedea piatra funerară a lui Niazov, şi la Ashgabat trebuie să faci acelaşi gest pe care îl faci şi la Paris în faţa lui Napoleon – trebuie să te apleci. Însă la Ashgabat am surpriza să văd nu unul ci 5 morminte oficiale: alături de fostul preşedinte beneficiază de omagii populare eterne mama, tatăl şi cei 2 fraţi. Acest personaj excentric, din şef al partidului comunist turkmen în 1985 a devenit (firesc, de altfel) preşedinte al Turkmenistanului independent în 1991, însă a mers mult mai departe decât oricare din omologii săi din fostele republici sovietice, reuşind să ridice cultul personalităţii la rang de religie. Practic, niciun aspect al vieţii nu a scăpat de influenţa lui Niazov: în 1993 îşi schimbă numele în Turkmenbashi adică „părintele turkmenilor”, scrie o carte (Ruhnama) care devine materia principală în şcoală şi la fel de importantă ca Coranul în moschei, bate toate monedele şi bancnotele cu chipul lui, toate pieţele mai importante au statui aurite ale propriei persoane, schimbă numele lunilor anului şi o serie de cuvinte din alfabet. Cuvântul pâine este înlocuit cu prenumele mamei sale. După un model de gândire familiar nouă, un asemenea om mare are nevoie de o capitală pe măsură care să reflecte o epocă de marmură şi aur (sau viceversa). Întreg oraşul este sistematizat într-un fel care combină enormitatea cu inutilitatea şi opulenţa chicioasă. Megalomania lui Niazov este o adevărată mină de aur pentru pentru francezii cu ştaif - agăţat de trena lui Francois Mitterand în timpul unei vizite istorice la Ashgabat, Bouygoues devine constructorul de casă pentru toate fantasmagoriile personajului, inclusiv pentru monumentul simbol, Arcul Neutralităţii, replică stilizată şi iarăşi la scară a Turnului Eiffel, însă cu statuia de aur a lui Niazov în vârf, rotindu-se după soare. Mai vreţi ?
Ploaia din Balkanabat se subţia pe măsură ce înaintam spre sud. Avem noroc, căci este imposibil de ajuns la Dekhistan după ploaie.
Transervând un pustiu dezolant şi perfect plat, fără alte semne de viaţă decât urmele lăsate de maşini pe solul nisipos, încep să văd la orizont ceea ce par a fi lacuri. Sunt miraje, fata morgana pe care camera mea nu le prinde în zguduielile maşinii. Un punct începe să crească la orizont însă e nevoie să treacă ceva timp înainte să se contureze într-unul din minaretele Dekhistanului.
Un oraş pierdut pe drumul mătăsii, Dekhistan cunoscuse gloria în jurul anului 1000. Îşi aducea apa de la zeci de kilometri din munţii Kopet Dag la frontiera cu Iranul şi rivaliza cu alte mari oraşe ale vremii precum Merv sau Urgench. Azi, o turmă de cămile roade nişte tufişuri răsărite dintre cărămizile şi oalele sparte care acoperă pământul. Două minarete zvelte şi poarta de intrare într-o moschee sunt tot ce mai stă în picioare, iar ici şi colo se pot desluşi fundaţiile clădirilor. La o plimbare de cîteva minute prin jur culeg oale pe jumătate sparte, toarte de ulcele, teracote colorate şi cărămizi ornamentate. Fac ce făcuseră probabil şi alţii înaintea mea: aşez bucăţile cele mai mari la baza minaretelor şi păstrez câteva ca amintire.
La câţiva kilometri depărtare de ruinele oraşului vizităm cimitirul Dekhistanului, unde căteva mausolee vorbesc despre faima şi/sau bogăţia celor îngropaţi înăuntru acum 6-7 secole. Familiile continuă să-şi îngroape morţii aici şi în prezent, fără să uite să pregătească nişte ceşti cu ceai şi un ceainic pentru drumul în eternitate.
Aţi dejunat vreodată în vacanţă la 5 dimineaţa? Dacă pentru a vedea Konye – Urgench ar fi trebuit să sar într-un picior de 100 de ori la aceeaşi oră, probabil aş fi făcut-o fără să mârâi prea mult.
M-am trezit două ore mai târziu în faţa unei clădiri de poveste. Ajunsesem la Konye-Urgench, iar razele dimineţii scăldau într-o lumină ireală unul dintre cele mai frumoase mausolee pe care le văzusem în Asia Centrală: Tubareg Kanym îşi arăta vârsta cu eleganţă şi fără să sufere operaţii estetice. Prin comparaţie, liftingurile totale de care beneficiaseră monumentele de peste drum, din Samarkand, Bukhara sau Khiva fuseseră un pic cam ambiţioase.
Mausoleul nu era însă părăsit, căci zeci de porumbei îşi agăţaseră cuiburile printre cotloane şi firide. Prezenţa noatră nu părea să-i deranjeze: noi cu aparatele foto, ei cu pigulitul toaletei de dimineaţă. Interiorul cupolei este ca un calendar universal criptat: 12 arcade mari susţin 24 de arcade mai mici iar deasupra lor, la baza domului, 365 secţiuni de mozaic strălucitor constituie punctul de plecare pentru o boltă cerească plină de stele strălucitoare. Cupola sugerează o armonie perfectă.
Minaretul fără intrare al lui Gutlug Timur, vârfurile conice ale altor mausolee care marchează mormintele unor mari şahi, intrarea monumentală într-o medresă, sunt rămăşitele a ceea ce a fost multă vreme capitala Khorezmului, imperiu ce se întindea de la Baku la Kabul şi Herat şi din Kazahstanul de azi până în sudul Pakistanului. După ce a pierdut statutul de capitală în favoarea Samarkandului în 1210, Urgenchul şi-a găsit în cele din urmă sfârşitul în 1388 nu însă din mîna mongolilor sau a altor invadatori, ci în luptele intestine cu Samarkandul şi ambiţiosul promotor al acestuia, Timur Leng.
Câţiva km mai departe facem un scurt popas la mausoleele unor învăţaţi devenite în timp loc de rugăciune pentru localnici. Iar pentru că localnicii sunt majoritar Uzbeci într-o ţară care încearcă cu tot dinadinsul să-şi accentueze indiferenţa faţă de vecini, mausoleele rămân închise iar credincioşii se roagă în genunchi în faţa uşilor ferecate.
Prindem zborul de prânz spre Turkmenbashi, un port la Marea Caspică. Turkmenbashi înseamnă „Liderul Turkmenilor” (echivalentul local al lui Ataturk), iar oraşul a căpătat acest nume în cinstea preşedintelui Niazov, care „era astfel supranumit de popor încă din timul vieţii sale”. Din discuţiile cu petrolistul de lângă mine aflu că preţurile pentru cursele interne se scumpiseră de 10 ori din februarie (la fel ca şi benzina), astfel încât zborul de o oră costa acum 20 dolari. Călătorii oricum nu simţeau diferenţa, căci la 2 dolari nu se găseau bilete decât la bişniţari. Aflu că resursele imense de gaze ale Turkmenistanului sunt valoroase, dar nu chiar – „Căutăm în disperare petrol, însă oriunde săpăm dăm de gaze. Problema e că gazul nu poate fi depozitat în cantităţi mari, iar noi nu avem conductele noastre, aşa că îl vindem la frontieră, la preţuri de 4-5 ori mai mici”. Chiar dacă un sfert din gazul consumat în Europa e extras din Turkmenistan, speranţele de viitor se leagă mai puţin de Europa, căci „e dincolo de Rusia”. China însă construieşte conductă prin Afghanistan: Turkmenistanul va putea în sfârşit să vândă fără intermediari, iar afganii din nord vor primi gaz şi curent electric gratis pentru consumul propriu.
Gonim cu 140 km la oră pe lăngă munţii Balcani (rudele Balcanilor bulgari?) atfel că în mai puţin de 2 ore ajungem în Balkanabat, oraş de petrolişti într-o oază în mijocul pustiului. Mirosul de petrol se simte în numărul de maşini noi, în meniurile teraselor şi în confortul hotelului. Cel mai banal lucru posibil, comandarea meniului la o terasă, devine prilejul pentru o descoperire năucitoare. Fiind un mare amator de brânzeturi şi lactate, iar turkmenii plini de capre, îl rog pe Alex să-şi exerseze cunoştinţele de limbi negociind cât mai multă brânză în salată şi pe lângă. Cheese nu produce nicio reacţie, la fel sir, panir nici atât. „Aaa, brânză !”, se luminează chelneriţa dintr-odată ascultându-ne. Peste căteva zile aveam să cer smetana şi să primesc smântână. Categoric, dacii noştri fie au trecut prin zonă, fie obişnuiau să exporte brânză triburilor nomade din cămpia rusă.
(Aksaray Ding - Izmukshir – Ismamut Ata)
Deşertul e fără sfărşit iar şoseaua pustie, nu am văzut nicio maşină în ultimele 3-4 ore. Din când în când, o pasăre cu pene lungi în coadă traversează razant în depărtare, sau o barieră militară apare pe mijlocul drumului amintindu-ne că undeva, dincolo de orizont, e frontiera cu Uzbekistanul. Nu prind semnal şi nici n-am cum, căci e la fel de pustiu şi de partea cealaltă a graniţei. Trecând peste relaţiile cordiale tipice dintre vecini, mă întreb ce păzesc soldaţii ăştia toropiţi de soare în mijlocul pustiului. Traficul cu benzină, mi se răspunde. Deşi de la 11 februarie 2009 preţul benzinei în Turkmenistan a crecut de zece ori până la 15 USDcenţi/litru (da, cenţi !), contrabanda prin vecini trebuie să fie o afacere tare lucrativă. Si mai mult, rationalizarea consumului la 20 litri/lună/om n-are niciun efect, căci dacă toată lumea are cartele de benzină sunt însă foarte puţini cei care au maşini.
Ne apropiem de oaza Darvaza. În cimitirul de la marginea unui sat mergem să vedem un turn care aduce cu o mică clopotniţă. Turnul se cheamă Aksaray Ding, e integral restaurat (cu bani de la americani) şi are, evident, o legendă proprie plină de romantism. Conform legendei, turnul ar trebui să semene cu o şa de cal. Deh, nu m-am gândit vreodată că clopotniţele noastre seamănă cu şaua unui cal.
Continuăm mai departe la ruinele medievale de la Izmukshir. Măreţia de odinioară este vizibilă în movilele enorme şi zidurile înalte şi groase care înconjoară un teren mare cât a unui aeroport. Odată cocoţat pe vârful zidurilor, priveliştile mă îndeamnă la visare: locul nu a fost explorat niciodată de altcineva decât cei câţiva turişti care ajung aici, aşa că cioburi de oale sparte şi oase sfărâmate şi albite de vreme sunt vizibile pretutindeni. Nu e nimic care se arate în ce timp mă aflu, aşa că dacă aş mai rămâne câteva ore prin preajmă poate apare o caravană de după albia secată care şerpuieşte la marginea zidurilor. Trebuie să plecăm, aşa că gata cu visarea.
Odată ajunşi în Dashogus şi cazaţi, lăsăm să se înţeleagă câ s-a terminat programul de tur pe ziua respectivă şi ne evaporăm imediat pe străzi, fără „codiţe” după noi. De fapt, plănuiam să ajungem la Ismamut Ata, un loc de pelerinaj la căţiva zeci de kilometri de oraş. Tocmim o maşină din autogară, iar promisiunea celor 10 dolari înaripează şoferul de ocazie.
Ismamut Ata este ca o bijuterie uitată, patinată de vreme şi cu pietrele căzute, dar care tocmai de accea emană un farmec aparte. În lumina asfinţitului Mullahul ne deschide porţile delicat sculptate şi ne conduce printre cămăruţele de rugăciune părăsite, răspândite în jurul curţii interioare. Recunosc imediat arhitectura din Khiva - coloane masive din lemn cu reliefuri florale graţios cioplite susţin de cîteva sute de ani tavanul moscheii de vară. Nişte trepte abrupte ne conduc pe cupola moscheii de iarnă, unde coarnele de animale aduse de pelerini de-a lungul timpului stau mărturie includerii tradiţiilor păgâne în rugăciunile islamice ale nomazilor. În cimitirul din spatele medresei, un coridor cu bolţi şi cupole protejează intrarea în locul sacru, despre care se crede că ar fi mormântul unuia dintre discipolii lui Mohamed, sosiţi în Asia Centrală sa-i convertească pe localnici chiar înainte de invazia armatelor arabe. Doi arheologi ruşi la de Tashkent iar măsurători şi notiţe sub privirile unui moşulică uscat din partea locului, iar o mână de săteni lucrează la consolidarea fundaţiilor.
Aflând că venim din România, mullahul ne întreabă dacă vorbim moldoveneşte. Nu mică ne-a fost surpriza când o femeie în vărstă, uscată de timp şi de muncă, ne zice un timid „Bine aţi venit !”. în acel loc, părea o întâlnire imposibilă desprinsă din emisiunile TV pentru coafeze, însă totuşi. Deşi „plecase” de acasă de foarte mulţi ani, continua să vorbească foarte bine limba, căci „suntem mulţi în satele de aici”. Pe măsură ce vorbeam, emoţiile ei mi se transmiseră rapid, aşa că i-am luat mâna între mâinile mele şi un moment am tăcut amândoi. A trecut repede la lucruri mărunte care să ţină emoţiile departe: Haideţi înauntru la un ceai, staţi peste noapte, imediat tăiem şi-o capră. Un lucru pe care l-a zis la un moment dat mi-a confirmat bănuielile nezise: Când s-or deschide drumurile, poate atunci.
|
|
|
Copyright © 2012 Creanga pe coclauri - All Rights Reserved 127 queries. 2.132 seconds. |
|
